17 noiembrie: Ziua în care a murit prințesa Elena Ghica, prima femeie alpinist. A fost una dintre cele mai erudite figuri ale secolului al XIX-lea
017 noiembrie este ziua când a murit scriitorul George Murnu, cel care a tradus epopeile homerice Iliada și Odiseea. În aceeași zi s-au născut sculptorul Constantin Baraschi și Antonie Plămădeală, mitropolit al Ardealului, și s-au stins din viață cântărețul George Folescu și poeta Magda Isanos.
1888 - A murit scriitoarea Dora D’Istria, prima femeie alpinist
Prinţesa Elena Ghica, fiica banului Mihalache Ghica şi nepoata domnitorului Grigore Ghica a fost una dintre cele mai erudite femei ale secolului al XIX-lea. Scriitoare şi feministă convinsă a făcut o carieră literară sub pseudonimul de Dora d'Istria. Prinţesa româncă a fost prima femeie din istorie care a escaladat vârful Moench din Alpii Elveţieni, unde a înfipt tricolorul românesc.
Prinţesa Elena Ghica a fost un copil minune. S-a născut în Bucureşti pe 3 februarie 1828, într-o familie nobilă, fiind nepoata domnitorului Grigore al IV-lea Ghica. Mama ei a fost Catinca Ghica, prima femeie româncă care a publicat o carte tradusă din limba franceză şi numită „Pentru educaţia copiilor”.
Prinţesa Elena a crescut într-un mediu propice pentru dezvoltarea spirituală şi inteligenţa ei a uimit de la vârste fragede.La vârsta de cinci ani învaţa deja limbile greaca, latina, franceza, italiana, engleza şi germana.
La 11 ani a scris prima nuvelă, iar la 14 ani traducea „Iliada” lui Homer din originar în limba germană. Pictoriţă cu talent înnăscut, Elena şi-a expus primele tablouri la vârsta de 16 ani. La vârsta adolescenţei vorbea fluent nouă limbi străine: italiană, engleză, germană, franceză, română, greacă, latină, rusă şi albaneză. A studiat la Viena, Veneţia şi Berlin.
S-a întors în ţară, la Iaşi, împreună cu familia la vârsta de 21 de ani. De farmecul prinţesei cu origini româneşti a fost vrăjit ofiţerul rus Alexandr Kolţov Masalski. Elena Ghica s-a căsătorit în 1849, la Iaşi, şi a părăsit ţara cu soţul rus pentru a se stabili la Sankt Petersburg.
Frumuseţea şi talentul prinţesei au făcut furori în Rusia. Elena Ghica a câştigat în Rusia premiul I la concursul de peisaje organizat de muzeul Ermitaj. Ruşii nu i-au tolerat însă convingerile libertine.
„Dora D`Istria urmă pe bărbatul său în Rusia unde a stat vreo 5-6 ani până când în timpul războiului din Crimea, opţiunile sale foarte liberale făcură pe miniştrii să-i spună neted că altă ţară, nu imperiul lui Nicolae I s-ar potrivit mai bine cu obiceiurile şi pornirile spiritului ei”, scrie Ionescu Gion în „Portrete istorice”, în capitolul alocate prinţesei Ghica.
În timpul Războiului Crimeii, românca şi-a arătat simpatia pentru Franţa şi Anglia şi nu s-a sfiit să-şi expună convingerile. A fost pedepsită de oficialităţile ruse şi în 1856 a ajuns să fie bătută la palatul gubernial din capitala rusă. Izgonită din Rusia , s-a separat de soţ. Nu a divorţat şi, oficial şi a rămas principesa Kolţov-Masalski.
După plecare din Rusia s-a lansat ca scriitor în lumea artistică sub pseudonimul Dora D`Istria. Se spune că a ales Istria pentru că ar fi vrut să-şi sublinieze apartanenţa balcanică, familia sa având origini albaneze. S-a mai spus că „Dora” ar veni de la cuvântul „dor” şi poate acesta a fost modul în care prinţesa, care a trăit departe de ţară, a vrut să-şi exprime sentimentele constante de dor faţă de patria sa.
Prinţesa s-a stabilit în Elveţia, la Arau. Aici a escaladat vârful Moench din Alpii elveţieni, unde a înfipt tricolorul pe care era brodat numele României, devenind astfel prima femeie din istorie care a reuşit această performanţă.
Şi-a expus experienţa în cartea „La Suisse allemande et l’ascension de Moench”, publicată la Paris şi Geneva, în 1856. A scris articole şi studii despre literatură geografie, istorie, artă la publicaţii de renume din străinătate. S-a spus despre Dora d'Istria că a fost şi un jurnalist strălucit.
A fost o luptătoare pentru drepturile femeilor. Cea mai cunoscută lucrare a sa a apărută în 1869 şi s-a numit „Despre femei de o femeie”. Cartea prezintă statutul femeii, situaţia materială şi socială a femeilor şi militează pentru obţinerea drepturilor egale cu bărbaţii. A publicat, de-alungul carierei sale de scriitoare, în şase limbi: franceza, italiana, greaca, rusa, germana şi engleza.
În Italia, prinţesa cu origini româneşti a fost o voce feminină importantă a secolului. A corespondat cu revoluţionarul Giuseppe Garibaldi căruia i-a expus ideile sale politice, prin care propunea un plan de federaţie, formată din state independente, în Balcani, care să cuprindă pe italieni, albanezi, greci şi pe români.
„Nu e departe ziua când, de la culmile Carpaţilor la ţărmurile Mării Egee, steagul principelui român Mihai Viteazul ca şi cele ale lui Caragheorghe, Scanderbeg şi Canaris vor fâlfâi liber peste frumoasele ţinuturi unde aceşti vajnici patrioţi şi-au vărsat sângele”, scria românca.
Elena Ghica şi-a trăti cea mai mare parte a vieţii sale în Italia, la Florenţa. A murit la 17 noiembrie 1888, în casa din Florenţa, numită Villa D`Istria. Şi-a lăsat averea Primăriei din Bucureşti cu menţiunea de a fi folosită pentru administrarea spitalului Pantelimon, unitate care a fost ctitoria familiei Ghica.
„Prin testamentul olograf ce s-a găsit după moarte, Dora D`Istria, după mici legături lăsate fraţilor şi servitorilor săi, instituie moştenitoare a averii sale din România pe Primăria Bucureşti, însărcinează pe Primăria Florenţa a vinde Villa D`Istria în folosul institutului de surdo-muţi”, notează Ionescu Gion în „Portrete Istorice”.
1899 - S-a născut fizicianul Ştefan Vencov
Ștefan Vencov s-a născut pe 17 noiembrie 1899 la Buzău și a încetat din viață la 8 septembrie 1955 în Marxstadt, Germania. A fost un fizician și profesor universitar român, membru corespondent (1948) al Academiei Române. A adus contribuții, prin studiile sale, în domeniul descărcărilor electrice în gaze, precum și în domeniul cercetării spectrelor de absorbție a numeroase substanțe.
1902 - S-a născut sculptorul Constantin Baraschi
Constantin Baraschi s-a născut pe 17 noiembrie 1902 la Câmpulung și a devenit unul dintre cei mai cunoscuți sculptori români în perioada interbelică.
Printre operele sale se află două altoreliefuri pentru Arcul de Triumf, două basoreliefuri pentru fațada Institutului Botanic din Capitală și ansamblul statuar Fântâna Modura de pe Aleea Cariatidelor (numită la acel moment Aleea Restaurației) din Parcul Herăstrău, ce ducea spre Pavilionul Regalității, ridicat pentru a marca Luna Bucureștiului.
Lucrarea a fost realizată în 1939, dar a fost distrusă în anii ‘50 pentru a face loc statuii lui I.V. Stalin. Grupul statuar amplasat astăzi la intrarea în Herăstrău a fost realizat de sculptorul Ionel Stoicescu în 2006, pe baza imaginilor operelor inițiale și a unei cariatide originale ce a fost descoperită în Cimitirul Bellu.
Baraschi este autorul busturilor lui Nicolae Bălcescu, Alexandru Sahia și George Coșbuc din Parcul Carol I, al celor 15 panouri decorative cu tematică astrologică de pe blocul Zodiac, construit în perioada interbelică, al monumentului Kilometrul 0 din fața Bisericii Sf. Gheorghe din București, al Monumentului Eroilor de la Predeal, al statuilor lui V. Conta, A.D. Xenopol (singura care mai există astăzi) şi Titu Maiorescu ridicate la Iaşi.
1926 - S-a născut Antonie Plămădeală, mitropolit al Ardealului
S-a născut în anul 1927 într-o familie de țărani din Stolnicești, județul Lăpușna (Basarabia) în anul 1927, primind numele Leonida. A urmat cursurile Seminarului Teologic de la Chișinău, apoi București și cursurile Facultăților de Teologie din București și ale Institutului Teologic Universitar din Cluj.
A fost tuns în monahism în anul 1948, primind numele Antonie, la Mănăstirea Prislop, apoi hirotonit ierodiacon în 1949. Transferat la Mănăstirea Slatina, a fost hirotonit ieromonah în anul 1953.
În anul 1949, a fost condamnat (în lipsă) la 7 ani închisoare, pentru activitate anticomunistă; arestat și rejudecat în anul 1954, a fost condamnat la 4 ani închisoare, fiind însă grațiat în 1956. Atunci se înscrie la doctorat la la Institutul Teologic Universitar din Cluj, când, din motive politice, este constrâns să le întrerupă.
Exclus din rândurile clerului și din cinul monahal (pe motive politice) între anii 1959-1968, supraviețuiește angajându-se ca muncitor pe la mai multe întreprinderi.
Este reprimit în cler în anul 1968 și numit secretar-șef la Institutul Teologic din București. Își reia studiile doctorale, însă peste hotare, la Heythrop College (Oxfordshire), apoi la Londra, cu teza „Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și în teologia contemporană”, susținută în anul 1972.
Pe 27 decembrie 1970 a fost hirotonit vicar patriarhal, cu titlul "Ploieșteanul". Numit responsabil cu relațiile externe ale Bisericii Ortodoxe Române, a fost ales episcop al Buzăului pe 9 decembrie 1979. Pe 10 ianuarie 1982 a fost ales arhiepiscop al Sibiului și mitropolit al Ardealului, funcții pe care le-a deținut până la moarte.
După căderea comunismului, a fost ales membru de onoare al Academiei Române (în 1992). S-a îngrijit de reconstrucția și/sau restaurarea mai multor biserici, mănăstiri și a clădirilor anexe. Cea mai mare ctitorie a sa a fost la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde a început construcția incintei mănăstirii și a clădirilor anexe încă din anii ’80, mănăstirii adăugându-i-se o bibliotecă și o expoziție de obiecte bisericești, carte veche și icoane pe sticlă (obiectele fiind donația Mitropolitului Antonie).
Ca responsabil cu relațiile externe ale Bisericii Ortodoxe Române, a luat parte la vizitele făcute altor Biserici creștine, a participat ca delegat și uneori ca membru în organismele de conducere al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, la întrunirile Conferinței Bisericilor Europene și la sesiunile Comisiei de dialog între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică.
Pe lângă responsabilitățile sale bisericești, IPS Antonie și-a continuat și cariera academică, publicând mai multe volume de studii și articole pe teme de teologie biblică, spiritualitate, istorie bisericească, relații ecumenice etc., predici, dar și articole de presă și interviuri, precum și literatură și memorialistică.
1932 - S-a născut George Muntean, folclorist, critic şi istoric literar
A fost un lingvist și jurnalist român, care a candidat la presedinția României în anul 1996. În 1960 intră, prin concurs, la Institutul de Istorie Literară și Folclor al Academiei, condus de G. Călinescu, devenind cercetător științific; între 1974 și 1979, redactor-șef al Revistei de istorie și teorie literară, publicată de Institutul de Istorie și Teorie Literară "G. Călinescu".
Debutează ca folclorist în revista Albina și Cultură poporului (1954). Debut editorial cu Folclor din Suceava (1959), cules de la mama sa. Începînd din 1956, cînd îi apare primul articol despre „folclorul nou", publică în diverse ziare și revista: Contemporanul, România literară, Viață Românească, Scînteia,
Revista de istorie și teorie literară, Albina. A scris prefața la cărți semnate de VI. Streinu. AI.O. Teodoreanu, V. Gherasim, G. Drumur, Al. Badauta, G. Călinescu, V. Alecsandri, I. Kojevnikov. Autor al unor antologii (de proverbe, reportaje, pagini din istoria gândirii teatrale românești, folclor, versuri pentru copii etc), studii în tratate și volum colective, ed. (VI. Streinu, G. Călinescu, Al. Philippide).
A alcătuit Antologia Unirii: 1918-l983 (în colab., 1983) și a coordonat, împreună cu I. Frunzetti, volumul Artă și literatură în slujba independenței naționale (1977). Din această vastă producție literară, George Muntean a alcătuit doar două volume.: Cercetări literare (1969), incluzând articolul de istorie literară și folclor, și Interpretări și repere (1982), care cuprinde studii dedicate în exclusivitate folclorului.
Primește premiul „Nicolae Bălcescu" al Academiei pentru volumul colectiv „Independența României” (1977). Încadrat adeseori în familia „descendenților critici ai lui George Călinescu", George Muntean a moștenit într-adevăr de la maestrul sau deschiderea către cele mai diverse domenii ale culturii, fervoarea ideilor, investigația speculative.
Volumul Cercetări literare (1969) reunește studii de estetică (O perspectiva asupra sistematizării artelor), de literatură populară (Paremiologie; Meșterul Manole - lectură experimentală; Folclor meșteșugăresc francez), de sociologie literară (Lumea meseriilor în opera lui I.L. Caragiale), contribuțîi privind aspecte din creația unor scriitori români (Mihail Sadoveanu, poet al istoriei naturale; G. Călinescu - vocația teatrului; G. Călinescu și artele) sau unele descoperiri arhivistice (Un cronicar necunoscut; Eminescu în lumina unor documente noi).
Tema centrală a preocupărilor lui George Muntean -folclorul - va face obiectul culegerii de studii Interpretări și repere (1982). Creația populară este comentată nu atât din perspectiva folcloristului și a etnografului, cât mai ales din cea a criticului literar, interesat în primul rând de valoarea estetică a folclorului.
Nu întîmplător autorul, discutând despre „contem-poraneizarea și statornicia în folclor", condamnă imitația, surogatul și produsele parafolclorice, stimulate de o „tot mai insistență și masivă împingere a vieții folclorice către simularea ei scenică, în față unui public de dinafara statutului ei curent".
Alte studii sunt consacrate cântecului popular de dragoste, doinei și dorului ca expresii ale spiritualității românești, concordanțelor dintre lirica populară și cea cultă, baladei Meșterul Manole.
O mențiune specială merită eseul Literatură cultă și populară în epoca marilor clasici, care nu este numai o sintetică istorie a folcloristicii românești din a două jumătate a secolului al XlX-lea, ci și o investigare a raporturilor extrem de fertile pe care Eminescu, Creangă, Slavici sau Caragiale le-au avut cu creația populară.
1939 - A murit cântăreţul George Folescu
A studiat la Conservatorul din Bucureşti cu Dimitrie Popovici – Bayreuth. A fost unul dintre membrii fondatori ai Operei din Bucureşti, preşedinte al Societăţii corale „Carmen”, profesor la Conservatorul din Bucureşti.
Figură proeminentă printre interpreţii vocali români, Folescu a contribuit la ridicarea prestigiului primei scene lirice româneşti, afirmându-se ca un artist cu o profundă muzicalitate, cu o deplină stăpânire a unor mijloace vocale remarcabile şi cu un ascuţit simţ dramatic.
A promovat în mod consecvent cântecele populare româneşti, pe care le interpreta cu o rară măiestrie. A murit la Bucureşti, la 17 noiembrie 1939.
1944 - A murit poeta Magda Isanos
Magda Isanos a fost o avocată, poetă, prozatoare și publicistă română. S-a născut în anul 1916, aprilie, 17, la Iași, într-o familie de medici. Se îmbolnăvește la un an și șase luni de poliomielită, salvându-se numai prin grijă neistovită a mamei sale, dar rămânând cu o sensibilitate a sănătății și o dificultate vizibilă la mers.
Urmează Liceul Eparhial din Chișinău, dovedind o mare pasiune pentru limba română, istorie și filosofie. în clasa a șasea a liceului, în 1932, publică primele poezii într-o revista școlară, dar adevăratul debut este marcat de publicarea, în 3 martie 1934, în „Viața Basarabiei", a poeziei Ploaie.
Din toamna aceluiași an începe la Iași studiile universitare; se înscrie inițial la Facultatea de Litere și Filosofie, urmând în același timp și cursurile Facultății de Drept. Se consacră apoi definitiv acestei din urmă facultăți, pe care o încheie în 1938. în toată această perioada a studenției publică mult în „Viața Basarabiei", „însemnări ieșene", „Cuget moldovenesc", „Pagini basarabene", mai ales poezie, dar și cronici literare.
În anul 1939 se înscrie în Baroul de Iași ca avocat stagiar. Rămâne legată de poezie, de activitatea culturală și artistică în general, numele ei fiind ades întâlnit în paginile diferitelor reviste, participând chiar nemijlocit la apariția, la Iași, a ziarului de informații „Voința", în 1941.
Este și anul când suferința poetei se agravează: la început certificatele medicale constată o boală de plămâni, pentru ca, mai târziu, să fie specificată și o afectare cardiacă. Poeta își continuă totuși cu febrilitate activitatea, concretizată și prin apariția primului volum, intitulat simplu Poezii, în 1943, la Iași.
Se stinge din viață în București, la 17 noiembrie 1944. În 1945 Editura Fundațiilor oferă Premiul pentru Dramaturgie acordat scriitorilor tineri cuplului Magda Isanos- Eusebiu Camilar pentru drama „Focurile”.
Într-o fulgurantă viață de om Magda Isanos a încercat împlinirea prin poezie, proză scurtă, tablete, critică literară, drama, traduceri. Poezia ei, parte dominantă și rezistență a operei, este un permanent pariu cu timpul, pe care, inexorabil știindu-l, îl provoacă mereu.
Cu o conștiința a destinului asumată, ea încearcă să-l depășească prin poezie, și de aici se naște nota cea mai acută, cea mai gravă și mai înălțător-umană a liricii sale.
Este în poezia ei marea taină care trebuie mereu spusă, mereu rescrisă, spre împărtășire, adresându-se celor din jurul ei. Notele dramatice ale suferinței sunt mereu estompate, căci poeta și-a asumat responsabilitatea de a învața oamenii să privească mereu în sus. Este o voce lirică distinctă, feminină, care deschide o direcție a liricii moderne în acest sens.
1957 - A murit scriitorul şi istoricul George Murnu
George Murnu, în aromână, Ioryi al Murnu, s-a născut la 1 ianuarie 1868 în Veroia, Perifereia Kentrikis Makedonias, Grecia și a decedat la 17 noiembrie 1957 la București. A fost un scriitor, traducător și istoric, membru al Academiei Române din 1923.
George Murnu a fost un excepțional traducător al literaturii române și de asemenea un prestigios scriitor aromân modern. S-a născut la 1 ianuarie 1868 într-ο familie de macedoneni în cătunul Brazi, de lângă orașul Veria, în Macedonia, nu departe de râul Bistrița.
Tatăl său, Ioan Murnu, studiase la Atena și era profesor de limba elină, latină și franceză, la liceul din Xanthi (azi în Grecia), la gimnaziul din Bitolia, azi în Republica Macedonia, apoi paroh la biserica greco-macedoneană din Budapesta.
A crescut însă la Veria, localitate aflată într-un grup de alte așezări aromâne – Marușea, Șelea de Sus, Șelea de Jos, Xirulivad, ce se continuă spre nord-vest, până la actuala graniță a Greciei cu Iugoslavia, cu un alt șir de comune și târguri locuite de aromâni, unele mai noi, altele mai vechi, cum sunt Neaguste, Cândrova, și Grămaticova, Fetița, Paticina, către muntele Caimaccealan.
Locuri de basm ca frumusețe naturală și ca poveste mitologică, pe care viitorul traducător al lui Homer a fost parcă predestinat să le cunoască încă din copilărie. George Murnu a fost frate mai mare al artistului plastic Ary Murnu (1881-1971). Pe linie maternă, ascendența lui Murnu pare să fi fost, cel puțin în parte, grecească. Grecesc a fost si mediul cultural în care s-a format, la Xanthi, unde a inceput cursul liceal, ca si la Bitolia, unde l-a terminat (1888).
Dacă, până la urmă, energia lui spirituală s-a deversat in albia culturii românești și nu în a celei neo-grecești, cum dădea inițial semne, decisiv a fost scurtul interval (1882-1883) când, la Bitolia, în afară de liceul grecesc, mai vechi, a funcționat pe spezele statului român, care iși cucerise de curând independența și un gimnaziu românesc, avându-l ca director pe Ioan Murnu (m. 1921, București).
Așa se face că, după ce începuse cu exerciții școlărești de versificare în grecește, tânărul Murnu debutează în românește sub pseudonimul Alpindor di Selli (Selia), cu care, în revista. Țara nouă (iulie 1887), semnează poemul Pindul catre Carpați, ce se voia omagiu și ecou la Balconul si Carpatul (1877) lui Vasile Alecsandri.
După un semestru la Universitatea din Budapesta, Murnu studiază istoria și filologia la Universitatea din București (1889-1892), fiind apoi (1893-1898) profesor de elină la București (Colegiul „Sf. Sava”) și Iași („Liceul Național”, Seminarul „Costache Veniamin”, Institutul „Humpel”).
Doi ani de studiu la Munchen, ca bursier, se soldează, în 1901, cu un prestigios doctorat in filologie, lucrat sub îndrumarea ilustrului bizantinolog Karl Krumbacher; alte stagii de studiu – la Atena, Berlin, Roma. Întors definitiv în țară în 1908, Murnu este numit conf. univ., apoi prof. univ. titular la Catedra de arheologie a Universității din București iar în 1910 director al Muzeului de Antichități. Din 1923, devine membru al Academiei Române.
Numele lui George Murnu a devenit foarte familiar în țară odată cu magistrala sa traducere, în limba română, a epopeilor homerice Iliada și Odiseea. Această strălucită realizare a sa, care a însemnat un eveniment epocal în cultura noastră, „constituie un moment fundamental în evoluția limbii literare”.
Marele poem clasic era în sfârșit împământenit și putea exercita o înrâurire nemijlocită asupra conștiinței estetice. Iliada și Odiseea în interpretarea Murnu sunt niște capodopere superioare în versiunea Annibale Caro, Iliadei lui Vincenzo Monti, Iliadei și Odiseei lui Johann Heinrich Voss. Puține literaturi se „bucură de traduceri mai norocoase”.
George Murnu a încetat din viață la 17 noiembrie 1957, în București.
1984 - A murit actorul Constantin Rauţchi
A studiat la Liceul industrial „Polizu” și la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București. În anul 1956, împreună cu Amza Pellea și Dinu Cernescu, a fost arestat de autoritățile comuniste, fiind totuși, cu toții, eliberați după scurt timp.
Debutează la Teatrul Național din Craiova, făcând parte din generația de aur a teatrului românesc, promoția 1956.
A interpretat următoarele roluri: Bartolo în Bărbierul din Sevilla de Pierre Beaumarchais, valetul Lane din Bunbury sau Ce înseamnă să fii onest de Oscar Wilde, Pleșoianu din Ultima generație de Vasile Nițulescu, marinarul răgușit din Tragedia optimistă a lui Vsevolod Vișnevski, Fortunato din Gâlcevile din Chioggia de Carlo Goldoni și actorul din Hamlet de William Shakespeare.
Criticii de teatru au scris la acea vreme că Rauțchi „face parte din familia unui Morțun și Iancu Brezeanu”.
Își continuă cariera teatrală la Teatrul Național din București, unde este coleg și prieten cu Gheorghe Cozorici. Printre rolurile sale memorabile sunt Azdak din Cercul de cretă caucazian de Bertold Brecht, Șbilț în Patima roșie de Mihail Sorbul, negrul din Oameni și șoareci după John Steinbeck (regia: Alexandru Finți), bufonul din Regele Lear de William Shakespeare (regia: Radu Penciulescu) sau Hagi Tudose din piesa omonimă a lui Barbu Delavrancea.
A mai jucat, alături de Ileana Predescu, în piesa „Scaunele” de Eugen Ionescu.
A avut un rol principal în ecranizarea pentru teatru TV a romanului Oameni sărmani de Fiodor Dostoievski, având ca parteneră de scenă pe Leopoldina Bălănuță. Rolurile din film au fost secundare, dar Rauțchi le-a transformat, potrivit criticului Victor Parhon, în „mici bijuterii, căpătând, prin forța expresivității sale, nu o pregnanță deosebită, ci una de neuitat”.
Pictorul Constantin Piliuță i-a făcut un portret.
Constantin Rauțchi era un om tăcut și însingurat, „de o mare generozitate și delicatețe sufletească”, dedicat până la epuizare teatrului. Munca sa l-a istovit prematur, iar actorul a decedat la 17 noiembrie 1984, la vârsta de numai 50 de ani.
Se încarcă comentariile...
