În timp ce Europa virează la dreapta, în Marea Britanie câștigă zdrobitor un partid de centru-stânga. Cum se explică acest fenomen
10Decizia britanicilor de a acorda Partidului Laburist de centru-stânga o majoritate parlamentară zdrobitoare vine într-un moment în care Europa este cuprinsă de ceea ce unii numesc un val de ascensiune a populiștilor de dreapta, scrie CNN.
La alegerile europene de luna trecută au fost aleși în Parlamentul European un număr istoric de parlamentari din partide de dreapta dură și de extremă dreaptă. Aceste rezultate au provocat în asemenea măsură haos, încât președintele francez Emmanuel Macron s-a văzut obligat să convoace alegeri legislative anticipate. În primul tur, partidul Adunarea Națională de extremă-dreapta a ieșit în frunte.
Un guvern format din figuri de extremă dreapta s-a format în Olanda în această săptămână. Italia este guvernată de cel mai de dreapta lider de la fascistul Benito Mussolini. Aceste victorii electorale și perspectiva populiștilor de dreapta la putere nu mai sunt o surpriză în țările europene.
Există multe motive ce pot explica această ascensiune a populismului, deși acestea sunt particulare pentru fiecare țară în parte. Totuși, în linii mari, o serie de țări europene suferă de pe urma unei economii stagnante, rate ridicate de imigrație și prețuri crescute la energie, parțial din cauza impulsului pentru atingerea obiectivului de zero emisii de carbon.
Pe de altă parte, Uniunea Europeană este învinuită pentru problemele în plan intern de către politicienii populiști, dând apă la moară unui discurs național din ce în ce mai eurosceptic.
Așadar, de ce Marea Britanie, singura țară în care euroscepticismul a dus la un referendum privind apartenența la UE, contravine acestei tendințe?
Dreapta radicală britanică este încă vie
În ciuda amplorii victoriei Partidului Laburist, din rezultate reiese totuși limpede că dreapta britanică este departe de a fi moartă. Partidul Conservator, în pofida unei nopți incontestabil dezamăgitoare, urmează totuși să depășească așteptările unui număr de sondaje de opinie din perioada campaniei electorale, unele dând predicții sumbre precum că acesta va câștiga sub 100 de mandate în Camera Comunelor, ceea ce ar fi fost o înfrângere realmente epică.
Un alt partid care a întrecut estimările sondajelor este partidul populist de dreapta Reform UK, condus de figura catastrofică pentru conservatori, Nigel Farage, care probabil este faimos în aceste zile prin prisma prieteniei sale cu fostul președinte american Donald Trump. Înainte de aceasta, el a fost creditat pentru faptul că a făcut posibil Brexitul după ani de-a rândul de campanie împotriva aderării Marii Britanii la UE.
Succesul politic al lui Farage până în prezent a venit fără ca el să dețină un scaun de parlamentar. Or, acum nu doar că a câștigat un mandat el însuși, dar va avea o mică echipă pregătită să-l ia la țintă pe liderul laburist Keir Starmer. Deși aceste atacuri ar putea părea mărunte în comparație cu larga majoritate a noului premier britanic, Farage va influența, fără îndoială, dezbaterea privind direcția viitoare a Partidului Conservator, posibil trăgându-l mai spre dreapta.
Este posibil ca împărțirea dreptei de către Farage să-l fi ajutat de fapt pe Starmer în drumul său către victoria uriașă. O ciudățenie a sistemului electoral britanic este faptul că procentul de voturi pe care le obține un partid nu se traduce neapărat în mandate în Camera Comunelor. Fiecare loc este decis individual, câștigătorul fiind candidatul cu cele mai multe voturi, care adesea sunt sub 50%.
Și, având în vedere că partidul Reformei performează bine în multe dintre locurile pe care laburiștii le-au câștigat, nu numai că va fi imposibil ca extrema dreaptă să fie ignorată în noul parlament britanic, dar și-ar putea vedea lesne influența crescând și mai mult.
Marea Britanie suferă de multe dintre aceleași probleme ca și alte țări europene. Dacă Starmer se poticnește în calitate de prim-ministru, există toate șansele ca dreapta populară să continue să capteze imaginația publicului, așa cum a făcut-o în alte părți ale Europei.
Victoria laburiștilor va transforma peisajului politic al Marii Britanii
Evenimentul seismic care a adus laburiștilor un mare număr de locuri în Camera Comunelor vorbește despre o presiune tectonică care a început să se formeze cu mult înainte de lansarea campaniei lui Rishi Sunak în urmă cu șase săptămâni, un moment care pare deja îndepărtat, scrie The Guardian.
Deși sondajele de opinie dădeau înfrângerea conservatorilor aproape inevitabilă, există o diferență între a prevedea o schimbare de guvern și a te trezi într-o Mare Britanie care a trimis zeci de parlamentari conservatori în uitare și l-a ales pe Keir Starmer prim-ministru cu o majoritate covârșitoare.
Câștigurile mari ale liberal-democraților în unele foste bastioane conservatoare este parțial o aprobare a partidului lui Ed Davey, și totuși alegătorii din acele circumscripții știau că evacuarea conservatorului local ar fi contribuit la propulsarea lui Starmer în Downing Street. Au fost bucuroși să profite de această șansă.
Alianța votului tactic, care i-a zdrobit pe conservatori în ceea ce ar putea fi cel mai scăzut nivel de reprezentare parlamentară, dezvăluie o forță a centrului moderat, liberală în ansamblu, care a fost latentă în politica britanică, dar demoralizată și divizată.
Aceeași fractură culturală se reflectă în cele câteva mandate câștigate de Reform UK și în multe alte locuri în care partidul lui Nigel Farage i-a împins pe conservatori pe locul trei. Pe terenul pregătit de referendumul privind Brexitul în 2016, partidul a devenit un depozitar natural al nemulțumirii față de statu- quo. Farage însuși, reușind în sfârșit să obțină un loc în Camera Comunelor după șapte încercări, va acționa ca un far al reacției naționaliste anti-Westminster, anti-imigrație. El își va exploata mandatul în același fel în care s-a folosit platforma pe care a avut-o ca membru al parlamentului european, sabotând instituția din interior, prevalându-se de privilegiile pe care i le oferă, în timp ce denunță întregul sistem ca fiind putred.
Eșecul lui Sunak de a înțelege că nu putea concura cu pozițiile faragiste în timp ce încerca să conducă un guvern serios și credibil a fost eroarea strategică definitorie a mandatului său de premier.
Într-o anumită măsură, eșecul lui Sunak a fost însămânțat în coaliția electorală instabilă pe care fostul premier Boris Johnson a format-o în 2019 cu promisiunea de a „finaliza Brexit-ul”. Implementarea unei agende guvernamentale care ar putea satisface interesele divergente ale unui bloc de vot incoerent din punct de vedere cultural și geografic – fosta clasă muncitoare laburistă din nord și comitatele tradiționale conservatoare din sud – a fost o faptă imposibilă a alchimiei politice.
O provocare echivalentă îi revine acum lui Starmer. Anvergura majorității laburiste oferă o putere legislativă vastă, dar marea de roșu de pe hartă acoperă o disparitate complexă de interese și cerințe concurente pe care noul guvern se va chinui să le satisfacă.
Se încarcă comentariile...
