Relația României cu SUA, între dorință și putință. „Cred că trebuie să așteptăm ca politica externă a președintelui Trump să se maturizeze”| ANALIZĂ
0Puternic marcată de componenta militară, relația României cu SUA s-a dezvoltat mai puțin decât a oferit-o contextul în domeniile politic, economic și cultural, iar vina revine politicienilor noștri. Unde suntem și ce ar fi necesar să le cerem celor care, la rândul lor, ne cer chiar în această perioadă votul?
Istoria relațiilor bilaterale România-SUA are momente de care încă ne legăm atunci când vrem să scoatem în față legătura noastră „privilegiată” cu superputerea pe care astăzi nimeni nu vrea s-o supere. Politicienii români ar fi putut să facă însă mai mult, iar parteneriatul strategic să se dezvolte și pe alte planuri decât cel militar, consideră istoricul Cosmin Popa, cercetător la Institutul de Istorie Nicolae Iorga al Academiei Române. De aici s-ar și putea porni, de la strângerea relațiilor între români și americani și întărirea diplomației culturale și a diplomației umanitare. Când vina vorba de politicieni care să găsească cea mai bună cale de a se înțelege cu noua administrație, istoricul apreciază că Nicolae Ceaușescu s-ar fi simțit cel mai confortabil în atmosfera pe care o instaurează Donald Trump și aduce și argumente.
„România nu a fost un punct central al politicii externe americane față de comunismul răsăritean”
Istoricul Cosmin Popa a explicat pentru „Adevărul” cum au decurs relațiile bilaterale România-SUA în regimul lui Nicolae Ceaușescu și ulterior acestuia și în ce punct de aflăm astăzi, când politicienii aflați la putere caută soluții disperate de comunicare cu noua administrație.
„E important de spus că România comunistă, cel puțin în timpul lui Nicolae Ceaușescu, a avut, dacă vreți, o relație privilegiată cu Statele Unite ale Americii, datorată poziției deosebite a lui Ceaușescu în interiorul lagărului, dar de asemenea și investiției de încredere pe care în 1967 a făcut-o Nicolae Ceaușescu atunci când l-a primit la București pe Nixon, cel despre care aproape nimeni nu mai credea atunci că o să ajungă președinte sau că o să fie important în politica americană. Și cu toate astea Ceaușescu a riscat, sau mai degrabă a încercat, ceea ce a pus bazele unei relații particulare între viitorul președinte Richard Nixon și Nicolae Ceaușescu”, a explicat istoricul. Politica externă americană față de Uniunea Sovietică pornea de la premisa că fiecare dintre țările comuniste trebuie încurajată astfel încât să se distanțeze de Moscova. „În realitate, deși am avut această relație privilegiată, această relație particulară între doi președinți, care nu a continuat după terminarea mandatului într-o manieră atât de rușinoasă a președintelui Richard Nixon, trebuie spus că totuși Statele Unite ale Americii au privit la România din perspectiva relației cu superputerea care era Uniunea Sovietică”, a adăugat Popa.
Mare parte dintre lucrurile pe care Statele Unite le-au întreprins sau le-au aprobat în legătură cu România s-au petrecut tocmai pentru că ele deserveau scopurile politicii externe americane față de Uniunea Sovietică. „România a fost o zonă de autonomie, nu un punct central al politicii externe americane față de comunismul răsăritean, față de sfera de influență sovietică și față de Uniunea Sovietică. Sigur că, în anii '80, lucrurile s-au deteriorat semnificativ. Ceaușescu a încetat să mai fie atât de popular pe plan internațional. '88 este un moment de maximă tensiune, suspendarea clauzei națiunii celei mai favorizate sigur că a însemnat o răcire considerabilă a relațiilor româno-americane. Și până atunci, totuși, trebuie remarcat faptul că România nu a putut obține o acordare permanentă a clauzei, așa cum a cerut în repetate rânduri Nicolae Ceaușescu, clauza fiind acordată anual în funcție de audierile din Congres și, sigur, în baza deciziei președinților americani”, a precizat istoricul.
De la acordare, din 1975, clauza a fost prelungită anual până în 1988, stând permanent sub semnul provizoratului. Deși ieșită din tiparele obișnuite ale unei relații între un stat comunist vasal și Statele Unite ale Americii, parteneriatul nu poate fi considerat unul istoric, apreciază Cosmin Popa.
După 1989, România a urmat un „traseu mai degrabă clasic pentru statele balcanice decât pentru fostele state comuniste din Europa Centrală”. Suspiciunile care au planat, imediat după decembrie 1989, asupra obiectivelor și provenienței regimului politic instaurat la București au făcut ca relația dintre Statele Unite și România să fie, dacă nu una problematică, cel puțin una destul de atent dezvoltată de ambele părți, dar cu precădere din partea Washingtonului, a dezvăluit istoricul.
„România nu a valorificat pe deplin toate avantajele acestui parteneriat strategic”
În 1994, România devine prima țară fostă comunistă care a aderat la Parteneriatul pentru Pace (Partneship for Peace - PfP). „Numai că ceea ce nu ne spun cei care se laudă cu această aderare, sau care s-au lăudat de-a lungul timpului cu această aderare, este că această formulă, Parteneriatul pentru Pace, era prevăzută să înlocuiască aderarea la NATO a fostelor state comuniste, adică statele care aderau luau în același timp conștient și decizia că nu vor adera la NATO. Deci, din punctul acesta de vedere, cred că, iarăși, decizia trebuie oarecum reinterpretată”, a continuat istoricul să expună evoluția relațiilor dintre cele două țări.
În anii următori lucrurile au urmat un curs ascendent, care a ținut de integrarea crescândă a României în Occident. În 1996 Congresul SUA a aprobat permanentizarea clauzei pentru ţara noastră (redobândită în 1993), iar în 1997, cu prilejul vizitei la Bucureşti a preşedintelui SUA, William Jefferson Clinton, s-a lansat Parteneriatul Strategic Bilateral. După 11 septembrie 2001, s-a întărit în mod deosebit latura militară a cooperării, România acordând un sprijin semnificativ coaliţiei internaţionale conduse de SUA împotriva terorismului, concretizat în susţinerea operaţiunilor din Afganistan şi Irak. S-a avansat și pe latura combaterii riscurilor neconvenționale (trafic de droguri, trafic de persoane, criminalitate financiară etc.), astfel că la 20 mai 2001 s-a deschis Biroul FBI în România.
La 10 mai 2003, americanii acordă României statutul de "economie de piaţă", în 2006 intră în vigoare Acordul privind activităţile forţelor Statelor Unite staţionate pe teritoriul României („Acordul de acces”), iar în 2010 (an în care se marcau și 130 ani de relații bilaterale) încep negocierile privind cadrul juridic care va reglementa amplasarea pe teritoriul României a unor componente ale sistemului american de apărare antirachetă în Europa. La 13 septembrie 2011, a fost adoptată la Washington Declaraţia Comună privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI între România şi Statele Unite ale Americii.
România eșuează în a-i da acestui parteneriat strategic mai multă consistență și în domeniile economic și politic. „Pe fond, România s-a comportat ca un partener loial Statelor Unite, apropiat de politica Washingtonului. Uneori, sau de cele mai multe ori, necritic, dar un partener valoros. Acum, că această relație este puternic, să spunem, marcată de componenta militară, componenta informațională, este doar vina politicienilor români că nu au reușit să dea acestei relații și o componentă politică, și o componentă economică, o componentă culturală ceva mai consistente. Deci, din acest punct de vedere, suntem într-o situație în care România, practic, nu a valorificat pe deplin toate avantajele acestui parteneriat strategic, dar, sigur, pe cele mai importante dintre ele le-a valorificat. Aici suntem astăzi”, a punctat Popa.
Cum strângem relațiile cu SUA
Întrebat cum putem duce aceste relații mai departe, în contextul în care de la instaurarea administrației Trump pare că nu mai găsim calea, istoricul a explicat că pe modelul promovat de Trump cel mai bine s-ar fi pliat președintele comunist Nicolae Ceaușescu.
„Este aproape ironic. Cred că Nicolae Ceaușescu s-ar fi simțit extrem de confortabil într-o astfel de atmosferă politică așa cum este cea pe care o instaurează regimul Trump. De ce? Pentru că, asemenea lui Nicolae Ceaușescu, Donald Trump refuză existența alianțelor politice, a blocurilor economice și militare, manifestând o slabă aderență atât la valorile cât și la principiile și mecanismele de funcționare ale acestor alianțe, și atunci când unele dintre ele chiar au un centru Statele Unite ale Americii. Nu mai vorbesc despre tratatele comerciale și așa mai departe. Ceaușescu însuși era adeptul acestei politici unu la unu, bilaterale, atât în relațiile internaționale cât și în comerțul internațional. Și, practic, până în 1989 a susținut necesitatea unor politici în afara blocurilor și accentul pe relațiile bilaterale, este exact ceea ce face astăzi Donald Trump. Desigur, într-o epocă, dacă vreți, și mai revolută decât cea în care Ceaușescu încerca să facă același lucru, desigur, cu un succes mai mult decât relativ”, a explicat Popa.
Cât despre ce au de făcut politicienii români, istoricul precizează că aceștia ar trebui în primul rând să înțeleagă că în momentul de față nu este atât de importantă strângerea relațiilor cu președintele Donald Trump „și cu anturajul său de la celebra sa reședință” , ci strângerea relațiilor între români și americani, pe fondul unei reașezări a politicii externe americane.
„Este foarte importantă diplomația culturală și diplomația umanitară în sensul larg al cuvântului, pentru că în registru politic avem de a face cu o detașare a Statelor Unite față de aliații săi, de obiectivele care au stat în centrul politicii externe americane, ba chiar cu un soi de ostilitate care este menită în primul rând să ofere un cadru de reașezare a politicii externe americane și a politicii economice americane, dar care tinde să ostilizeze relațiile între popoare, ceea ce ar constitui pentru politica lui Trump un sprijin fantastic, dar care este de fapt de evitat”, a atras atenția istoricul.
Sunt, de asemenea, importante sublinierea compatibilității de valori, a compatibilității culturale între români și americani, între europeni și americani, astfel încât americanii care nu îl susțin pe Trump să nu se simtă singuri, părăsiți și asimilați celor care au adus un astfel de regim la putere, mai spune Popa.
Istoricul avertizează, pe de altă parte, asupra poziționării politicienilor noștri astăzi, avertizând că ar putea face o greșeală strategică.
„Că regimul de la București, că politicienii de la București, în principal cei care exercită astăzi puterea, înțeleg să se replieze în relația cu Statele Unite ale Americii condusă de Trump pe o platformă, n-aș putea spune antieuropeană, dar care să nu pună pe primul loc interesele Europei Unite constituie, din punctul meu de vedere, o greșeală strategică. Pentru că trebuie să fii extrem de inabil să consideri că maniera în care face astăzi Trump politică poate fi o direcție de dezvoltare pe termen lung pentru un stat sau altul”, a apreciat Popa.
Trump poate relua oricând relațiile privilegiate cu un stat sau altul, inclusiv cu Uniunea Europeană, în cazul unui acord comercial, de exemplu, pe care să-l considere avantajos, situație în care România va fi pusă într-o postură „extrem de complicată, de neplăcută și de periculoasă”. „Ceea ce întreprind acum politicienii la București în disperarea lor de a stabili așa zise relații privilegiate cu administrația Trump - nu mai discut despre calitatea personajelor vehiculate în acest context - este un demers foarte, foarte riscant, întreprins pe un fond intelectual foarte precar al acestor politicieni”, a atras atenția istoricul.
Acțiunile uneori de neînțeles ale politicienilor sunt adoptate în primul rând pentru a-și salva propria poziție, consideră Cosmin Popa. „O fac în primul rând și în primul rând pentru sine. (...) Politicienii români consideră că acest balet diplomatico-cultural de natură să-i apropie de administrația Trump îi poate salva. Deci nu întrevăd aici nicio strategie de dezvoltare a acestei țări. Nu întrevăd aici nimic decât panica unor politicieni care până acum s-au mărginit să gândească despre acest popor în doi termeni, în mare: în dispreț și frică. Iar asta îi face să se panicheze și să încerce măsuri disperate de politică externă”, a adăugat interlocutorul.
România nu poate fi luată din Europa și pusă oriunde altundeva, ci, ca parte a Europei, trebuie să participe la construcția europeană, „fie că ea se va face în consonanță sau independent de ceea ce se întâmplă în Statele Unite ale Americii”, a mai spus Popa.
România nu trebuie să aleagă între SUA și Europa, ci trebuie să nu piardă din vedere unde se află.
„În momentul de față este posibilă amenajarea acestor tendințe contradictorii. Însă, însă, cred că trebuie să așteptăm ca politica externă a președintelui Trump să se maturizeze, să iasă din faza măsurilor de tip spectacol, în care livrează doar în termeni de imagine. Dar să nu uităm niciodată că România este o țară europeană, iar dacă progresele care s-au făcut în România s-au întâmplat, ele s-au întâmplat în bună măsură ca urmare acestei ancorări a României în Uniunea Europeană, în Occidentul European. Și că geografia nu poate fi escamotată prin discursuri. România nu poate pleca din Europa. Strategic vorbind, nu văd altă direcție decât cea europeană. Pentru că, pe termen mediu, orice schimbări vor interveni în politica externă americană, această țară, pentru moment, și-a scăzut foarte mult din credibilitatea sa internațională”, a adăugat istoricul.
În căutarea perspectivei de politică externă în oferta candidaților
Deși suntem în plină campanie electorală pentru Alegerile Prezidențiale 2025, și deși politica externă este unul dintre atributele principale ale președintelui, candidații vorbesc cel mai puțin exact despre viitorul României în lume.
„Mă neliniștește absența unor perspective foarte clare de politică externă din partea acestor candidați care pur și simplu evită să se pronunțe, în speranța faptului că nu vor fi prinși niciodată pe picior greșit. Însă absența unei strategii arată o aderență foarte slabă la idei și principii. Și mai mult decât atât, arată și impotența acestor politicieni de a găsi soluții. (...) Sigur, există candidatul Nicușor Dan, exista până acum candidatul Elena Lasconi, există candidatul Antonescu, care par că ne promit o politică normală. Însă normalitatea înseamnă aici și să discuți foarte serios, aplicat și pe fond, despre potențialele alegeri strategice pe care va trebui să le facă România în următoarea perioadă”, atrage atenția Popa.
Candidații în schimb preferă discuțiile pe TikTok, care nu sunt de fapt discuții, ci „mai mult panseuri distractive menite să atragă audiența aflată în căutare de entertainment”. Lipsesc dezbaterile, lipsesc documentele programatice și lipsește presiunea pe care electoratul ar trebui să o exercite astfel încât să obțină de la candidați răspunsurile pe teme atât de importante pe care le evită.
Se încarcă comentariile...
